Ctitoriile voievozilor din Zărand

Ele se alătură celor mai vechi mărturii ale arhitecturii de zid din ţara noastră, primului şi celui mai numeros grup de picturi medievale din câte ni s-au păstrat în vestul României. Ceea ce se manifestă esenţial în picturile murale ce împodobesc aceste monumente este faptul că, pe lângă caracterul precumpănitor occidental al acestei arte, pe lângă reflexele bizantine într-o originală sinteză cu elemente apusene, în realizarea lor apar, pentru prima dată în istoria artei medievale româneşti, elemente care aparţin nemijlocit mediului local, înfăţişând – odată cu cele dintâi imagini scenice ale oamenilor acestor locuri – anumite aspecte ale vieţii şi culturii materiale şi spirituale a feudalilor români ce trăiau izolaţi în mijlocul unei societăţi de altă confesiune şi de altă tradiţie culturală. Tablourile votive, ctitoriceşti, de la Hălmagiu, Ribiţa şi Crişcior tălmăcesc deosebit de expresiv modul de viaţă, portul şi simţirea ctitorilor – cnezi şi voievozi de ţară – strâns legaţi de lumea satelor din mijlocul cărora se înălţaseră, diferită de cea a clasei stăpânitoare din Transilvania. Picturile murale ale acestor vechi monumente din Zărand reprezintă creaţia unor meşteri zugravi locali hrăniţi din tradiţii, receptivi la înnoiri, care au ştiut să facă sensibile aspiraţiile mediului românesc din care descindeau, să evoce ţinuta fizică şi morală a cnezilor şi voievozilor transilvăneni, care ştiau să lupte eroic împotriva duşmanilor şi să înfrunte cu demnitate moartea. Totodată, aceste picturi rămân mărturii ale reflectării în arta medievală românească a unor realităţi de ordin social şi cultural datorate, neîndoielnic, izolării în care trăiau românii arhaicelor „ţări româneşti” din Transilvania, care nu cunoşteau nivelul vieţii de curte a unui Basarab, Vlaicu sau Alexandru cel Bun. În picturile ce împodobesc vechile monumente de artă din Zărand găsim aşadar cele mai vechi expresii ale picturii medievale româneşti conforme nivelului acelui răstimp al culturii noastre populare. Reduse ca proporţii, dar impresionante prin vigoarea formelor arhitecturale, prin sinceritatea şi căldura expresiei, aceste vechi lăcaşuri de piatră traduc ceva din încordarea acelor vremi, când, în condiţii grele şi cu mijloace puţine, voievozii şi cnezii români care le-au ctitorit au încercat să facă evidentă, reuşind credem, statornica lor năzuinţă de afirmare.[1]

---

[1] Florian Dudaş, Zărandul – chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, pp. 42-43.