miercuri, 15 martie 2017

Biserica din Crișcior în Duminica a II-a din Postul Învierii Domnului

Această Duminică le-a oferit credincioșilor din localitate șansa de a medita la urcușul duhovnicesc spre marea sărbătoare.
Sub îndrumarea părintelui Cioara Trif Traian, ei au încercat să se apropie de Dumnezeu prin Tainele Spovedaniei și Împărtășaniei și să desprindă învățătura pe care Biserica ne-o oferă în Evanghelia vindecării slăbănogului din Capernaum și prin exemplul Sfântului Grigorie Palama.



























vineri, 10 martie 2017

Preoți care au funcționat în parohia ortodoxă Crișcior (prima parte)

Petru Popa și Popa Iuon sunt primii preoți care au funcționat la Crișcior fiind amintiți în Conscripția lui Ioan Inochentie Micu din anul 1733.
Popa Pătru și Popa Adam, conform unei însemnări de pe un Antologhion de Râmnic (1745) au fost preoți în parohia Crișcior: „Eu Popa Pătru din Crișcior am dat 28 florinți pe această carte; eu Popa Adam din Crișcior, ficioru lu Popa Pătru din Crișcior, scris-am eu Popa Dănilă, 1784”.
Daniil Popovici și Gabor Nemeș sunt preoții vizitați de către episcopul ortodox Gedeon Nichitici, în anul 1786.
Gavriil Neamț este preotul din Crișcior care a semnat Protocolul vizitațiunii episcopului Nichitici din partea Parohiei ortodoxe Crișcior. La David Prodan, Gavriil Neamțu este diac și el ar fi intervenit în timpul răscoalei pentru a nu fi omorâte doamnele pământești, pentru care gest Popa Costan l-ar fi lovit cu bâta. (David Prodan, Răscoala lui Horea, II, p. 251)
Constantin Turcin (sau Popa Costan) și Popa Dănilă amintiți ca participanți la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, în 1784. Constantin Turcin sau Popa Costan a fost condamnat „să i se taie capul și ca un terifiant exemplu pentru alții să i se înfigă în țeapă, iar corpul să-i fie pus pe roată”. (Ibidem p. 501). Pedeapsa i-a fost comutată în 3 ani de închisoare.
Despre Popa Dănilă unele documente amintesc că a păstorit credincioșii din Crișcior din 1785 până în anul 1816 când s-ar fi sinucis. Conform unei informații pusă în circuitul științific de către părintele Miron Oprișa, pe foaia de titlu a Antologhionului de Râmnic (1745) este scris „Această sfântă carte s-a luat din neamul Fieresc popii Dănilă.” Popa Dănilă este identificat de către preotul Miron Oprișa ca fiind același cu cel din 5 decembrie 1784, care la îndemnul episcopului Nichitici cerea răsculaților să părăsească răscoala și să se întoarcă la casele lor.
Daniil Feier amintit în anul 1805, care a fost hirotonit la Arad în anul 1802.
Nicolae Toda (1816-1866), era originar din Crișcior și a păstorit credincioșii în vremurile grele ale revoluției române din 1848-1849. Biserica din Crișcior, la care slujea, a fost incendiată de trupele maghiare invadatoare a Zarandului în drumul lor spre Abrud. Repararea bisericii s-a făcut cu grele sacrificii de către credincioșii din întreaga parohie la îndemnul preotului Nicolae Toda. Conform unui document din arhiva parohiei, în anul 1852, se dăruiește bisericii din Crișcior de către împăratul Francisc Iosif I un ajutor de 400 florini argint.
         Teodor Munteanu (1866-1871), a sprijinit timp de 2 ani (1864-1866) pe preotul Nicolae Toda până la moartea sa întâmplată la 14 aprilie 1866. El a îndeplinit funcția de învățător la școala din Crișcior. Conform unei însemnări de pe Liturghierul de Sibiu, tipărit în anul 1856, Teodor Munteanu a fost hirotonit ipodiacon la 27 septembrie 1864, de la această dată până la moartea lui Nicolae Toda la sprijinit în săvârșirea sarcinilor preoțești. Preotul Teodor Munteanu urmează în parohie lui Nicolae Toda și a păstorit credincioșii din parohia Crișcior până la decesul său, la 24 martie 1871.
         În „Telegraful român” din 9 septembrie 1871, protopopiatul Zarandului a publicat concurs pentru: „intregirea acestei parohii, compusă din 163 de familii, emolumentele împreunate cu această parohie fiind 100 fl. v. a. pe tot anul și stola obișnuită; totodată alesul paroh va avea a purta și oficiul învățătoresc, care e împreunat cu salariul de 200 fl. v. a. cvartir liber și lemne trebuincioase de foc. Pentru concurs nu s-au prezentat candidați, astfel că parohia Crișcior a fost administrată de către preotul din Zdrapți, Ioachim Comșa.
         Ioachim Comșa (1871-1872), paroh în Zdrapți, administrator al parohiei Crișcior, în perioada vacanței. Acest preot a absolvit cursurile teologice din Sibiu în anii 1858/1859. În timpul său a fost construită prima casă parohială, din lemn, amplasată lângă biserica din Crișcior.
         Simion Băcilă (1872-1873). Continuându-se vacanța parohiei, la administrarea parohiei Crișcior este numit Simion Băcilă, el îndeplinind și funcția de învățător. După ce a funcționat mai bine de un an de zile, Simion Băcilă a plecat în parohia Ormindea. Întrucât parohia Crișcior nu dispunea de teren arabil și fânaț, Consistoriul din Sibiu acordă 200 fl. v. a. pentru a cumpăra pământ pe seama bisericii.
         Petru Pop (1873-1874). După plecarea preotului Simion Băcilă la parohia din Ormindea, pentru administrarea parohiei Crișcior este numit preotul din Bucureșci, Petru Pop. După o vacanță de aproape trei ani, începând din anul 1874, aici se alege ca preot, un slujitor al bisericii ortodoxe din renumita familie Perian din Trestia.


(Textul este preluat din cartea Ioachim Lazăr, Comuna Crișcior – Monografie, Editura Călăuza v.b. 2016, p. 365-366)

joi, 9 martie 2017

Pomenirea eroilor


Joi, 9 iunie 2016, cu ocazia Înălțării Domnului, s-a făcut pomenirea eroilor căzuți pe câmpurile de luptă pentru credință, libertate și apărarea țării. Cu această ocazie, la Monumentul din Comuna Crișcior a fost săvârșită o rugăciune iar elevii din localitate, îmbrăcați în costume populare, au depus coroane de flori și au interpretat cântece patriotice.















Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Comuna Crișcior - martor al vieții românești multiseculare din Zarand (ultima parte)

Însă nu doar pictura acestei biserici reprezintă o dovadă a vieţii multiseculare de pe aceste meleaguri, ci şi reprezentanţii bisericii ortodoxe care au luptat în fruntea românilor  în numeroasele lupte de apărare a acestor pământuri străvechi. Unul din momentele cele mai importante ale istoriei românilor la care au participat locuitorii acestor meleaguri îl reprezintă Răscoala din 1784.
Cu două veacuri în urmă Zarandul a marcat în istoria naţională debutul evenimentului plin de semnificaţii care a fost răscoala ţărănească de proporţii, cu conducători ridicaţi din rândul ţărănimii.
Ţăranii români din Zarand cunoscură, în evul mediu, aservirea feudală. Castele şi curţi nobiliare ridicate deasupra satelor româneşti până atunci libere, ca cele din Crişcior, Mihăileni şi Brad, Ribiţa, Ociu sau Hălmagiu, păzesc ordinea feudală sprijinită de regalitate, de principii transilvăneni şi, de la sfârşitul secolului al XVII –lea de Curtea de la Viena. O rază de lumină întrevede ţărănimea de aici, ca din întregul Ardeal de altfel, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, când un monarh luminat, Iosif al II-lea, se apleacă spre suferinţele ei, îi ascultă plângerile; la începutul verii anului 1784, după răspândirea ordinului împăratului pentru conscrierea de soldaţi voluntari, ţărănimea română iobagă din aceste părţi socotea – după cum s-a văzut – că a sosit momentul eliberării ei.



Starea românilor din Crişcior era într-adevăr deznădăjduită. Iată cum o descrie George Marcu din Crişcior: „Domnii au reţinut toate ordinele ce le-a dat împăratul pentru uşurarea sărăcimii şi dânşii din contră ne-au încărcat cu servicii tot mai grele. Unii luau de la noi grâul şi alte bucate şi pe lângă aceia luam dijmă de la toţi, aşa încât noi numai apa nu aveam s-o plătim. Cu toţii mărturisim sub jurământ că de Paşti şi de Crăciun, fiecare trebuie să le dăm un  colac, un urcior, o lumânare şi o găină; şi dacă un iobag, avea să fie cu iertare, doi porci, atunci de frică trebuie să cumpere unul cu bani şi să-l dea domnului său. Pe lângă aceia, fiecare iobag ori avea vaci, ori nu, trebuia să dea  domnului său de fiecare an  două cofe de unt, iar după ce ne-am plâns la guvern în privinţa aceasta, am primit răspunsul să dăm numai câte o cofă de unt. Mai departe trebuie să facem pe fiecare săptămână câte patru zile de lucru, deşi unii nu aveau în stăpânirea lor decât a patra parte dintr-un jugăr de pământ.
Ne mărginim a arăta aici nu numai întâmplarea petrecută în Crişcior şi faptele săvârşite de către iobagii din Crişcior în anii răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan .
Dăm cuvântul aceluiaşi iobag Giurgiu (George) Marcu de 28 de ani, căsătorit cu Eva, căpitan al răsculaţilor din Crişcior, numit de către Crişan, fiind interogat la proces, el invocă cuvinte simple, dar vrednice de  credinţă, începutul şi desfăşurarea răscoalei.
Cum s-a ajuns la conscripţia militară din vara anului 1784, care a premers răscoalei, n-ar putea-o lămuri decât o cercetare specială.Astfel la 31 ianuarie 1784, a apărut decretul imperial care prevedea conscripţia în vederea întregirii regimentelor de graniţă.
Poporul a recunoscut la rândul său de căpitani pe George Adam de 57 ani şi pe Popa Costan sau Turcin Constantin de 39 ani, ambii din Crişcior. Despre Popa Costan se spune că în repetate rânduri îi asigurase pe ţărani, că n-au să mai fie iobagi, declarând că şi dânsul are poruncă de la împăratul ca să-i extermine pe toţi ungurii. În tot timpul cât a ţinut răscoala Popa Costan cânta în biserică în toate miercurile şi vinerile: „Mântuieşte Doamne poporul Tău”. Ţăranii în semn de stimă şi iubire îi dăduseră titlul onorific de vicar al românilor ortodocşi din Transilvania.



După eşuarea unui atac asupra Devei, Horea convoacă la Crişcior pentru ziua de 10 noiembrie, pe ţăranii din Zarand, dându-le arme şi cai, cu gândul să atace din nou cetatea Devei, reşedinţa comitatului judeţului Hunedoara, la care fusese încorporat din 6 septembrie 1784 şi Comitatul Zarandului.
Pe seama lui Horea s-au pus cele mai multe dintre acţiunile ţărăneşti din cursul răscoalei. Tot în numele lui Horea, aflat în zilele de 8-10 noiembrie în zona Bucium, va fi adresat ultimatumul ţăranilor către nobilimea maghiară refugiată în oraşul şi cetatea Devei, ultimatum ce constituie, fără îndoială, actul fundamental al răscoalei.
Conceput din judecată ţărănească, a ţărănimii din Zarand , scris probabil, de Popa Dănilă din Crişcior şi de Popa Costan (Constantin Turcin), ultimatumul ţărănesc notificat în 11 noiembrie 1784 de funcţionarul de la Oficiul de sare din Şoimuş, Carol Bruneck, a survenit în împrejurările create de respingerea în două rânduri -6 şi 7 noiembrie 1784 – a atacului ţărănesc asupra Devei.
Textul acestui atât de important act, adevărat program al răscoalei, pus şi el în seama căpitanului principal Horea este următorul:
„ …Cuprins de teamă, sunt silit ca să-mi salvez viaţa, să comunic Măriei tale şi Onoratei Nobile Table, căci dacă nu (după cum mi-au făgăduit ) voi fi lipsit de viaţă: azi au fost trimişi la mine, din Crişcior, Giurgiu Marcu, Ion Abrudan şi din Ruda Petru Abrudan, toţi trei trimişi ca deputaţi de căpitanul lor Horea, cu solia să scriu negreşit Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table intenţiile pomenitului căpitan Horea şi ale poporului său, căci dacă nu, voi fi de bună seamă lipsit de viaţă. La toate acestea şi eu aşa am socotit că dacă nu le-aş aduce la cunoştinţa Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table, aţi fi turburaţi cu forţa, fără ca Măriile Voastre să fi luat nici o dispoziţie. în al doilea rând, dacă nu le scriu, şi viaţa mi-o pierd, şi erariul va suferi prin incendieri, pagube, şi Măriile Voastre aţi fi fost fără nici o pregătire. De aceea cu umilinţă rog pe Măriile Voastre să nu luaţi în nume de rău sila în care mă aflu, ba mai curând să mă faceţi vrednic de îndurarea Voastră.
Solia sus-scrisului conducător al lor numitul Horea şi a poporului său de rând e aceasta:
1. Ca nobilul comitat şi toţi posesorii săi să pună jurământ pe cruce, cu toate odraslele lor.
2. Ca nobilime mai mult să nu fie, ci fiecare unde poate primi o slujbă crăiască, din aceea să trăiască.
3. Ca nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moşiile nobiliare.
4. Ca şi ei să fie plătitori de dare tot aşa ca şi întreg poporul contribuabil de rând.
5. Ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii împăratului, ce va urma.
6. Dacă Măria Ta şi Onorata  Nobilă Tablă împreună cu nobilii posesori ar sta pe acestea, făgăduiesc pace, în semnul căreia cer să se ridice atât pe cetate, cât şi pe la capetele oraşului şi pe alte locuri, pe prăjini cât mai lungi, steaguri albe.
Iar pentru toate acestea cei trei deputaţi mai sus scrişi, din porunca căpitanului lor cu numele Horea, fixează termen să  meargă de la Măria Ta, de la Onorata Nobilă Tablă şi de la Nobilul Posesorat răspuns duminică, adică în 14 a acestei luni, seara, în Crişcior, la Popa Dănilă al Crişciorului, căci dacă nu (după cum ameninţă), se vor strădui împreună cu căpitanul lor şi cu jurământ, cu toată puterea să nimicească oraşul.
Iar eu din nou mă rog de iertare Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table că îndrăznesc a le importuna cu de acestea, dar frica îngrozitoare şi focul în care mă găsesc m-a îndemnat ca toate aceste solii să le scriu.
Recomandându-mă graţiei milostive a Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table, rămân cu stimă veşnică până la moarte.
Al Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table.
Şoimuş, 11 nov. 1784                                                        
                                                                  Umil servitor
 Carol Bruneck m. pria”.[1]



Cercetările istorice au stabilit că nici Horea, căpitanul suprem, şi nici Cloşca sau Crişan nu au fost implicaţi direct, concret, în formularea acestui text. Cu toţii se găseau în zilele de 9-11 noiembrie 1784 de cealaltă parte a Munţilor Abrudului, în zona Lupşa – Muşca – Mogoş. Ultimatumul a fost elaborat în Zarand, el exprimând revendicările ţărănimii iobage din comitate, din cuprinsul lui lipsind revendicările iobagilor camerali, ale celor din satele de pe Domeniul Minier al Zlatnei. La sintetizarea lui au contribuit intelectualii satelor, preoţii din Crişcior îndeosebi, Popa Dănilă şi Popa Costan, amândoi cu rol important în evenimentele din Zarand.
Capii principali ai răscoalei fură osândiţi în 26 februarie 1785, iar după două zile au fost groaznic executaţi la Alba Iulia. Dar seria condamnărilor nu se încheie cu Horea şi Cloşca. Toţi ceilalţi prizonieri fură predaţi comitatelor ca să-i judece, dar cu ordinul ca sentinţele înainte de publicare să le supună monarhului. Comitatul Albei singur primi 120 captivi şi dintre aceştia condamnă numaidecât la moarte 36 inşi.
Printre aceştia figurează şi preotul Constantin Turcin din Crişcior, învinuit că le-ar fi spus ţăranilor că de aici înainte n-au să mai fie iobagi, că a cununat pe fiica unui subprefect cu un tânăr iobag român şi a aţâţat din nou poporul. Pentru toate acestea se condamnă la moarte. Capul să i se pună în ţeapă spre  teroarea altora, iar cadavrul pe roată.
O dovadă a participării românilor de pe aceste meleaguri la lupta pentru eliberare naţională o constituie Dănilă Almăşan din Zdrapţi, om cu carte şi cântăreţ la biserica din sat, care a fost anchetat la Casa Pretorială Deva, a Comitatului Hunedoara la 31 martie 1821 pentru că, în ajunul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, prevestea printre locuitorii satelor de pe Valea Mureşului o schimbare a vremurilor: „…în ţară este o orânduire rea …dar înainte de semănatul porumbului va veni aici voievodul din Ţara Românească care acum este în mijlocul Ţării Româneşti. Acesta va aşeza  apoi legi noi sau mai bune …”[2]
 Pentru acelaşi „delict” este interogat la 1 aprilie 1821 preotul Gheorghe Almăşan tot din Zdrapţi, de către comitele Comitatului Zarand, Ştefan Hollaki.[3]
Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost, de asemenea, martor al luptei românilor pentru apărarea libertăţii lor şi în anul 1848, având participanţi direcţi la Revoluţia din 1848, precum şi la primul război mondial, dovadă stând monumentele istorice ridicate în memoria celor care s-au jertif pentru apărarea ţării.
Din veacuri pierdute în negura vremii în urma apelor Crişului Alb rămâne o ţară- Ţara Zarandului – pământ iubit şi blestemat în aceeaşi măsură de cei ce vieţuiau aici dintotdeauna, un pământ care de nenumărate ori în cursul istoriei zbuciumate a fost udat cu sânge şi lacrimi şi îmbrăţişai cu sete de limbile uriaşe ale numeroaselor vâlvătăi.


  


BIBLIOGRAFIE
1. S. Dragomir, Vechile biserici din Zarand şi ctitorii lor în sec XIV-XV, Cluj, 1930

2. Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, I/2, culese, adnotate şi publicate de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1891

3. Romulus Neag, Monografia municipiului Brad, 2004,

4. D. Prodan, Răscoala lui Horea (1784) . Studii şi interpretări istorice
5. Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1966

6. V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1959



[1] D. Prodan, Ultimatumul ţăranilor adresat nobilimii în răscoala lui Horea, în vol. Răscoala lui Horea (1784) . Studii şi interpretări istorice, p. 143-146.

[2] Documente privind istoria României, Colecţia Hurmuzaki, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, vol. II, p.137
[3] Idem, p.152



Institutor FRUJA  LILIANA,
                                     Şcoala Generală Clasele I-VIII Nr. 1 Crişcior