A doua jumătate a secolului al XIV-lea şi primele decenii ale secolului al XV-lea reprezintă în viaţa României intracarpatice o perioadă de grele frământări. Ofensiva feudalităţii maghiare împotriva organizaţiilor vechi româneşti a avut drept urmare o crâncenă încordare a relaţiilor sociale, răzvrătirile ţăranilor asupriţi fiind numeroase în acea vreme, în a cărei cronică marea răscoală de la Bobâlna avea să înscrie un nou capitol de însângerare şi durere. În acelaşi timp, sub masca acţiunilor de convertire religioasă, clerul catolic ducea de fapt o îndârjită campanie de aservire socială, între obligaţiile ţăranilor trecuţi la catolicism fiind şi plata „decimei” cuvenită scaunului apostolic.
În conciliul ţinut la Bratislava , în 1309, se hotăra lipsirea de privilegii a tuturor celor ce nu acordau respectul datorat Romei sau faptul că, în 1360, regele Ludovic Angevinul poruncea scoaterea din ţară a preoţilor „schismatici” împreună cu familiile lor, iar mai târziu, Sigismund de Luxemburg hotăra despuierea de orice avere a celor ce nu vor trece la catolicism.[1]
În acelaşi timp însă, sub stăpânirea străină, voievodatele şi cnezatele din Transilvania au fiinţat un timp autonome, sub scutul lor populaţia românească reuşind, în pofida opoziţiei elementelor feudale maghiare, să păstreze o îndelungată perioadă de timp modul de organizare al obştilor libere. Începând din secolul XIV aceste instituţii autohtone şi-au modificat treptat conţinutul, voievozii şi cnezii locali evoluând, printr-un lung proces de diferenţiere socială, de la poziţia de fruntaşi ai obştilor la cea de stăpânitori ai pământurilor lor, cu privilegii şi autoritate de feudali. Desprinşi din masa ţărănimii, cu care au continuat însă să se confunde multă vreme, cnezii au constituit un timp un factor de dinamizare socială, revenindu-le însemnatul rol al organizării teritoriului subordonat şi a rezistenţei împotriva feudalităţii străine, fapte cu importante urmări în viaţa lor socială.[2]
În pofida numeroaselor adversităţi, în condiţiile ameninţării tătăreşti şi a armatelor otomane de curând ivite la hotarele regatului, rolul militar al cnezatelor a crescut, având drept consecinţă o răspicată afirmare pe plan social şi politic a nobilimii româneşti. Datorită colaborării lor cu puterea centrală, unii dintre cnezii şi voievozii români reuşesc sa dobândească privilegii importante, întărite prin diplome regale, fiind ridicaţi pe trepte nobiliare înalte, cum s-a întâmplat cu familiile Huniadeştilor, Cîndeştilor, Leleştilor, Bâleştilor, Vladislaveştilor sau Basarabeştilor hunedoreni, Bizereştilor şi Mutniceştilor bănăţeni, Dragoşeştilor maramureşeni etc.
Pe pământurile lor, cnezii înnobilaţi au avut îngăduinţa să ridice, pe pământurile lor, biserici de zid care – oricât de modeste ar fi fost – reprezentau cele mai importante realizări pe plan artistic din ambianţa satelor româneşti în mijlocul cărora erau înălţate. Acest privilegiu a constituit de fapt recunoaşterea unui drept străvechi curmat de stăpânirea străină prin întreruperea evoluţiei arhitecturii autohtone ale cărei forme de manifestare le-au continuat însă tradiţional construcţiile cu caracter rustic, realizate cu precădere din lemn.
Din numărul mare de monumente româneşti ctitorite în această vreme şi despre a căror existenţă aflăm documentar, curgerea timpului nu a păstrat decât foarte puţine. Căzute în ruină cele mai multe s-au risipit în uitare, pentru întregirea fizionomiei artistice a epocii, istoricului rămânându-i cu precădere informarea zgârcită a izvoarelor scrise. Pierdere ireparabilă şi inestimabilă, pentru că nici închipuirea cea mai vie nu poate restitui, fie şi parţial înfăţişarea reală a valorilor de artă dispărute.
Dispărute pentru totdeauna, aceste monumente vor fi jucat la vremea lor un însemnat rol de catalizator artistic, menţionarea lor fiind aşadar necesară pentru înţelegerea efortului creator al cnezatelor din „Ţara Plaiurilor”, denumire dată Transilvaniei în documentele româneşti ale epocii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu