Însă nu doar pictura acestei biserici reprezintă o
dovadă a vieţii multiseculare de pe aceste meleaguri, ci şi reprezentanţii
bisericii ortodoxe care au luptat în fruntea românilor în numeroasele lupte de apărare a acestor
pământuri străvechi. Unul din momentele cele mai importante ale istoriei
românilor la care au participat locuitorii acestor meleaguri îl reprezintă
Răscoala din 1784.
Cu două veacuri în urmă Zarandul a marcat în istoria
naţională debutul evenimentului plin de semnificaţii care a fost răscoala
ţărănească de proporţii, cu conducători ridicaţi din rândul ţărănimii.
Ţăranii români din Zarand cunoscură, în evul mediu,
aservirea feudală. Castele şi curţi nobiliare ridicate deasupra satelor
româneşti până atunci libere, ca cele din Crişcior, Mihăileni şi Brad, Ribiţa,
Ociu sau Hălmagiu, păzesc ordinea feudală sprijinită de regalitate, de
principii transilvăneni şi, de la sfârşitul secolului al XVII –lea de Curtea de
la Viena. O rază de lumină întrevede ţărănimea de aici, ca din întregul Ardeal
de altfel, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, când un monarh luminat, Iosif
al II-lea, se apleacă spre suferinţele ei, îi ascultă plângerile; la începutul
verii anului 1784, după răspândirea ordinului împăratului pentru conscrierea de
soldaţi voluntari, ţărănimea română iobagă din aceste părţi socotea – după cum
s-a văzut – că a sosit momentul eliberării ei.
Starea românilor din Crişcior era într-adevăr
deznădăjduită. Iată cum o descrie George Marcu din Crişcior: „Domnii au reţinut
toate ordinele ce le-a dat împăratul pentru uşurarea sărăcimii şi dânşii din
contră ne-au încărcat cu servicii tot mai grele. Unii luau de la noi grâul şi
alte bucate şi pe lângă aceia luam dijmă de la toţi, aşa încât noi numai apa nu
aveam s-o plătim. Cu toţii mărturisim sub jurământ că de Paşti şi de Crăciun,
fiecare trebuie să le dăm un colac, un
urcior, o lumânare şi o găină; şi dacă un iobag, avea să fie cu iertare, doi
porci, atunci de frică trebuie să cumpere unul cu bani şi să-l dea domnului
său. Pe lângă aceia, fiecare iobag ori avea vaci, ori nu, trebuia să dea domnului său de fiecare an două cofe de unt, iar după ce ne-am plâns la
guvern în privinţa aceasta, am primit răspunsul să dăm numai câte o cofă de
unt. Mai departe trebuie să facem pe fiecare săptămână câte patru zile de
lucru, deşi unii nu aveau în stăpânirea lor decât a patra parte dintr-un jugăr
de pământ.
Ne mărginim a arăta aici nu numai întâmplarea
petrecută în Crişcior şi faptele săvârşite de către iobagii din Crişcior în
anii răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan .
Dăm cuvântul aceluiaşi iobag Giurgiu (George) Marcu de
28 de ani, căsătorit cu Eva, căpitan al răsculaţilor din Crişcior, numit de
către Crişan, fiind interogat la proces, el invocă cuvinte simple, dar vrednice
de credinţă, începutul şi desfăşurarea
răscoalei.
Cum s-a ajuns la conscripţia militară din vara anului
1784, care a premers răscoalei, n-ar putea-o lămuri decât o cercetare
specială.Astfel la 31 ianuarie 1784, a apărut decretul imperial care prevedea
conscripţia în vederea întregirii regimentelor de graniţă.
Poporul a recunoscut la rândul său de căpitani pe
George Adam de 57 ani şi pe Popa Costan sau Turcin Constantin de 39 ani, ambii
din Crişcior. Despre Popa Costan se spune că în repetate rânduri îi asigurase
pe ţărani, că n-au să mai fie iobagi, declarând că şi dânsul are poruncă de la
împăratul ca să-i extermine pe toţi ungurii. În tot timpul cât a ţinut răscoala
Popa Costan cânta în biserică în toate miercurile şi vinerile: „Mântuieşte
Doamne poporul Tău”. Ţăranii în semn de stimă şi iubire îi dăduseră titlul
onorific de vicar al românilor ortodocşi din Transilvania.
După eşuarea unui atac asupra Devei, Horea convoacă la
Crişcior pentru ziua de 10 noiembrie, pe ţăranii din Zarand, dându-le arme şi
cai, cu gândul să atace din nou cetatea Devei, reşedinţa comitatului judeţului
Hunedoara, la care fusese încorporat din 6 septembrie 1784 şi Comitatul
Zarandului.
Pe seama lui Horea s-au pus cele mai multe dintre
acţiunile ţărăneşti din cursul răscoalei. Tot în numele lui Horea, aflat în
zilele de 8-10 noiembrie în zona Bucium, va fi adresat ultimatumul ţăranilor
către nobilimea maghiară refugiată în oraşul şi cetatea Devei, ultimatum ce
constituie, fără îndoială, actul fundamental al răscoalei.
Conceput din judecată ţărănească, a ţărănimii din
Zarand , scris probabil, de Popa Dănilă din Crişcior şi de Popa Costan
(Constantin Turcin), ultimatumul ţărănesc notificat în 11 noiembrie 1784 de
funcţionarul de la Oficiul de sare din Şoimuş, Carol Bruneck, a survenit în
împrejurările create de respingerea în două rânduri -6 şi 7 noiembrie 1784 – a
atacului ţărănesc asupra Devei.
Textul acestui atât de important act, adevărat program
al răscoalei, pus şi el în seama căpitanului principal Horea este următorul:
„ …Cuprins de
teamă, sunt silit ca să-mi salvez viaţa, să comunic Măriei tale şi Onoratei
Nobile Table, căci dacă nu (după cum mi-au făgăduit ) voi fi lipsit de viaţă:
azi au fost trimişi la mine, din Crişcior, Giurgiu Marcu, Ion Abrudan şi din
Ruda Petru Abrudan, toţi trei trimişi ca deputaţi de căpitanul lor Horea, cu
solia să scriu negreşit Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table intenţiile
pomenitului căpitan Horea şi ale poporului său, căci dacă nu, voi fi de bună
seamă lipsit de viaţă. La toate acestea şi eu aşa am socotit că dacă nu le-aş
aduce la cunoştinţa Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table, aţi fi turburaţi cu
forţa, fără ca Măriile Voastre să fi luat nici o dispoziţie. în al doilea rând,
dacă nu le scriu, şi viaţa mi-o pierd, şi erariul va suferi prin incendieri,
pagube, şi Măriile Voastre aţi fi fost fără nici o pregătire. De aceea cu
umilinţă rog pe Măriile Voastre să nu luaţi în nume de rău sila în care mă
aflu, ba mai curând să mă faceţi vrednic de îndurarea Voastră.
Solia
sus-scrisului conducător al lor numitul Horea şi a poporului său de rând e
aceasta:
1. Ca nobilul
comitat şi toţi posesorii săi să pună jurământ pe cruce, cu toate odraslele
lor.
2. Ca nobilime
mai mult să nu fie, ci fiecare unde poate primi o slujbă crăiască, din
aceea să trăiască.
3. Ca nobilii
posesori să părăsească pentru totdeauna moşiile nobiliare.
4. Ca şi ei
să fie plătitori de dare tot aşa ca şi întreg poporul contribuabil de rând.
5. Ca
pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii
împăratului, ce va urma.
6. Dacă Măria
Ta şi Onorata Nobilă Tablă împreună cu
nobilii posesori ar sta pe acestea, făgăduiesc pace, în semnul căreia cer să se
ridice atât pe cetate, cât şi pe la capetele oraşului şi pe alte locuri, pe
prăjini cât mai lungi, steaguri albe.
Iar pentru
toate acestea cei trei deputaţi mai sus scrişi, din porunca căpitanului lor cu
numele Horea, fixează termen să meargă
de la Măria Ta, de la Onorata Nobilă Tablă şi de la Nobilul Posesorat răspuns
duminică, adică în 14 a acestei luni, seara, în Crişcior, la Popa Dănilă al
Crişciorului, căci dacă nu (după cum ameninţă), se vor strădui împreună cu
căpitanul lor şi cu jurământ, cu toată puterea să nimicească oraşul.
Iar eu din
nou mă rog de iertare Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table că îndrăznesc a le
importuna cu de acestea, dar frica îngrozitoare şi focul în care mă găsesc m-a
îndemnat ca toate aceste solii să le scriu.
Recomandându-mă
graţiei milostive a Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table, rămân cu stimă
veşnică până la moarte.
Al
Măriei Tale şi Onoratei Nobile Table.
Şoimuş,
11 nov. 1784
Umil
servitor
Carol Bruneck m. pria”.[1]
Cercetările istorice au stabilit că nici Horea,
căpitanul suprem, şi nici Cloşca sau Crişan nu au fost implicaţi direct,
concret, în formularea acestui text. Cu toţii se găseau în zilele de 9-11
noiembrie 1784 de cealaltă parte a Munţilor Abrudului, în zona Lupşa – Muşca –
Mogoş. Ultimatumul a fost elaborat în Zarand, el exprimând revendicările
ţărănimii iobage din comitate, din cuprinsul lui lipsind revendicările
iobagilor camerali, ale celor din satele de pe Domeniul Minier al Zlatnei. La
sintetizarea lui au contribuit intelectualii satelor, preoţii din Crişcior
îndeosebi, Popa Dănilă şi Popa Costan, amândoi cu rol important în evenimentele
din Zarand.
Capii principali ai răscoalei fură osândiţi în 26
februarie 1785, iar după două zile au fost groaznic executaţi la Alba Iulia.
Dar seria condamnărilor nu se încheie cu Horea şi Cloşca. Toţi ceilalţi prizonieri
fură predaţi comitatelor ca să-i judece, dar cu ordinul ca sentinţele înainte
de publicare să le supună monarhului. Comitatul Albei singur primi 120 captivi
şi dintre aceştia condamnă numaidecât la moarte 36 inşi.
Printre aceştia figurează şi preotul Constantin Turcin
din Crişcior, învinuit că le-ar fi spus ţăranilor că de aici înainte n-au să
mai fie iobagi, că a cununat pe fiica unui subprefect cu un tânăr iobag român
şi a aţâţat din nou poporul. Pentru toate acestea se condamnă la moarte. Capul
să i se pună în ţeapă spre teroarea
altora, iar cadavrul pe roată.
O dovadă a participării românilor de pe aceste
meleaguri la lupta pentru eliberare naţională o constituie Dănilă Almăşan din
Zdrapţi, om cu carte şi cântăreţ la biserica din sat, care a fost anchetat la
Casa Pretorială Deva, a Comitatului Hunedoara la 31 martie 1821 pentru că, în
ajunul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, prevestea printre locuitorii satelor
de pe Valea Mureşului o schimbare a vremurilor: „…în ţară este o orânduire rea …dar înainte de semănatul porumbului va
veni aici voievodul din Ţara Românească care acum este în mijlocul Ţării
Româneşti. Acesta va aşeza apoi legi noi
sau mai bune …”[2]
Pentru
acelaşi „delict” este interogat la 1 aprilie 1821 preotul Gheorghe Almăşan tot
din Zdrapţi, de către comitele Comitatului Zarand, Ştefan Hollaki.[3]
Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost, de
asemenea, martor al luptei românilor pentru apărarea libertăţii lor şi în anul
1848, având participanţi direcţi la Revoluţia din 1848, precum şi la primul
război mondial, dovadă stând monumentele istorice ridicate în memoria celor
care s-au jertif pentru apărarea ţării.
Din veacuri pierdute în negura vremii în urma apelor
Crişului Alb rămâne o ţară- Ţara Zarandului – pământ iubit şi blestemat în
aceeaşi măsură de cei ce vieţuiau aici dintotdeauna, un pământ care de
nenumărate ori în cursul istoriei zbuciumate a fost udat cu sânge şi lacrimi şi
îmbrăţişai cu sete de limbile uriaşe ale numeroaselor vâlvătăi.
BIBLIOGRAFIE
1. S. Dragomir, Vechile biserici din Zarand şi ctitorii lor
în sec XIV-XV, Cluj, 1930
2. Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, I/2,
culese, adnotate şi publicate de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1891
3. Romulus Neag, Monografia municipiului Brad, 2004,
4. D. Prodan, Răscoala lui Horea (1784) . Studii şi interpretări istorice
5. Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din
Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1966
6. V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1959
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu