Răscoala de la 1784 a lui Horea este prima zguduire puternică a orânduirii feudale din cuprinsul ţării noastre. Ea deschide procesul revoluţionar, de răsturnare a raporturilor feudale. Dar mai e în acelaşi timp şi prima afirmare violentă a conştiinţei de sine a poporului român din Transilvania.
Plasată în cadrul larg al istoriei generale, răscoala se produce într-un răstimp de mari eforturi de regenerare a vechiului regim, dar şi de mari răsturnări revoluţionare. Ne găsim în timpul despotismelor luminate, după revoluţia americană şi în preajma revoluţiei franceze, unele reformând, celelalte răsturnând vechea orânduire.
În Zărand primele semne de răscoală le avem pe 28 octombrie 1784 când în târgul săptămânal din Brad, o mare mulţime de oameni adunaţi din satele învecinate îi cer lui Crişan să-i conducă spre Alba Iulia pentru a primi arme. Crişan acceptă conducerea şi-i îndeamnă să-şi trimită mai întâi delegaţii, la 31 octombrie, în biserica din Mesteacăn. Aici el le vorbeşte moţilor despre poruncile aduse în privinţa militarizării şi hotărârea că dacă vor fi împiedicaţi, atunci să se înarmeze şi să pornească pustiirea întregii nobilimi pentru a-şi face singuri dreptate. De fapt ţăranii erau nemulţumiţi pentru că, de la Viena, li se promisese eliberarea din iobăgie celor care se vor înscrie în armată. Însă nobilimea locală le refuzase acest drept deoarece în felul acesta nu mai era cine să lucreze pământul. În biserica de lemn din satul Mesteacăn, de lângă Baia de Criş, iobagii adunaţi jurară cu toţii pe crucea primită de la Horea de la împărat să se îndrepte către Alba Iulia spre împlinirea noii porunci a conscripţiei militare, pentru a primi arme şi a fi scutiţi de sarcinile iobăgiei. Alături de Crişan, la Mesteacăn, au fost şi căpitanii săi George Marcu şi Adam George din Crişcior. Alţi căpitani pe care i-a avut Crişan în timpul desfăşurării răscoalei au fost: Toma Berna din satul Vaca, Ioan Faur din Tomnatic şi Micula Bibarţ din Blăjeni. Spre sfârşitul adunării hotărâră să se reîntâlnească, pregătiţi de drum, a doua zi, în satul Curechiu.
Aflând de declanşarea răscoalei, vicecomitele Zărandului, Ştefan Hollaky, aflat la curtea nobiliară de la Hălmăgel trimite câţiva soldaţi însoţiţi de călăuza Petru Cara din Crişcior, cu scopul să-i liniştească pe ţăranii adunaţi şi să prindă pe căpeteniile lor.
În seara zilei de 1 noiembrie moţii s-au strâns în satul Curechiu. Erau aşa de mulţi încât nu mai încăpeau în sat. Garda slujbaşilor comitatenşi ajunse aici noaptea, iar Crişan fu salvat în ultimul moment. Cei doi subalterni ai vicecomitelui şi gornicul care-l trădase pe Crişan pieriră de mâna ţăranilor.
În dimineaţa zilei de 2 noiembrie Crişan prezidă la Curechiu a doua adunare populară din Zărand, înfăţişând din nou, mulţimii porunca imperială pe care o mai arătase la Mesteacăn şi pe care susţinea că o primise de la Horea, repetând îndemnul plecării spre Alba Iulia. Apoi plecă cu cetele ţărăneşti spre curţile nobilimii. Neavând vreun program precis stabilit, mişcarea a izbucnit spontan, ca orice răscoală ţărănească. Ceata lui Crişan se îndreptă apoi spre Crişcior. Nobilimea de aici, luată pe neaşteptate, unii reuşiră să fugă să se ascundă. Mulţi căzură însă victime furiei dezlănţuite. Familia Kristyori, cea mai lovită, lăsă în urmă mai multe văduve şi orfani. Andrei Kristyori fu ucis şi el şi soţia lui, cu două fiice. Fură ucişi Adam, Toma, Samuel, Ioan, Gabriel Kristyori, văduva lui Mihail Kristyori cu un fiu şi o fiică. Fu ucis apoi judele nobililor Mihail Pakot, de asemenea soţia preotului reformat Andrei Jancso cu două fiice. Numărul victimelor se ridică la 17. pe fiica lui Mihail Pakot, Apolonia, o botezară mai întâi în credinţa ortodoxă şi apoi preotul Constantin, numit Popa Costan o cunună cu Ion Sârbu, fecior iobag din Crişcior.
De la Crişcior cetele se îndreaptă asupra curţilor nobiliare de la Brad, trimiţând totodată de-a lungul Crişului Alb, în jos, emisari prin sate pentru a convoca adunări populare şi a-i îndemna pe locuitori la răscoală. Pe urmele lor coboară valea Crişului cetele lui Crişan. În 3 noiembrie una dintre ele atacă curţile din Ribiţa, unde nobilii retraşi în casa fostului perceptor comitatens Iosif Ribiczei se apără cu focuri de armă. Din ceata lui Crişan cad cu acest prilej 7 oameni, fapt ce i-a determinat pe răsculaţi, după obţinerea victoriei, să incendieze 24 de case nobiliare, lăsând neatinsă doar clădirea casieriei imperiale. În ziua următoare ard curţile şi se împart bunurile domeniului contelui Francisc Gyulai din Lunca şi Trestia şi ale lui Iosif Bethlen din Baia de Criş. În 4 noiembrie răsculaţii pătrund în părţile de mijloc ale Zărandului, unde pradă şi distrug curţile nobiliare din localităţile Ociu, Luncoiul de Jos, Hălmăgel şi Ţărmure. La Ociu cetele locale, conduse de către căpitanul Ilie Dăncuţ, distrug curtea vicecomitelui Ştefan Hollaky. În 5 noiembrie o soartă identică avură curţile din Hălmagiu, Sălişte, Aciua, Aciuţa, Tomeşti şi Pleşcuţa. De la Vârfuri către Arad răscoala îşi pierde din intensitate deoarece numărul nobililor era mai mic. Răscoala se extinde şi în judeţul Bihor. Cete de răsculaţi s-au îndreptat spre Valea Mureşului unde atacă Şoimoşul, apoi prin Radna doreau să atace Aradul. Vicecomitele Zărandului Ştefan Hollaky cere autorităţilor de la Buda şi Viena să trimită armata pentru reprimarea răscoalei. Cum acest lucru întârzie răscoala se extinde până în părţile de mijloc a Transilvaniei.
Guvernul de la Sibiu încearcă să încheie armistiţiu cu răsculaţii. La 16 noiembrie sosi la Brad doctorul Ioan Molnar Piuariu. În Valea Brad îl întâlneşte pe Crişan şi îl întreabă:
- Pentru ce v-aţi răsculat?
Crişan răspunse:
- Pentru că împăratul a promis să ne facă militari, să ne dea arme, iară domnii n-au vrut. Pentru că nu mai vrem să fim iobagi, ... pentru greul vieţii şi toate opăcirile ce le-am îndurat, fără ca să merităm asta ... Pentru dările multe şi tot necazul ... Ţăranii mai cereau înlocuirea dregătorilor nobili locali prin dregători germani imperiali, desfiinţarea în ţinut a sistemului arenzilor particulare şi eliberarea iobagilor luaţi în captivitate în timpul răscoalei. Armistiţiul se încheie la 17 noiembrie la Brad în prezenţa unei mari mulţimi de ţărani şi a unui reprezentant din fiecare sat din ţinutul Crişului.
Drept urmare Crişan dizolvă oastea ţărănească din Zărand ordonând întoarcerea ţăranilor la casele lor, unde să aştepte însă pregătiţi oricând pentru începerea luptei. În scurt timp însă fruntaşii răscoalei şi-au dat seama că li s-au făcut promisiuni fără acoperire drept pentru care au încercat să ridice din nou poporul.
Între timp autorităţile de la Viena află despre declanşarea răscoalei şi ordonă armatei reprimarea ei. Din 21 noiembrie în Transilvania este instituită legea marţială. Autorităţile au drept de judecată sumară şi execuţie pe loc.
Cele dintâi acţiuni ale armatei în Zărand încep la 27 noiembrie sub comanda maiorului Stoianovics, care în fruntea a 300 de soldaţi se îndreaptă spre Hălmagiu cu gândul să pacifice şi să elibereze împrejurimile Bradului. Înştiinţat de pătrunderea în cursul nopţii de 27 spre 28 noiembrie a acestui corp expediţionar în Brad, Crişan se îndreptă, în fruntea cetelor răscultate, din nou asupra Zărandului, reuşind să-l înfrângă pe Stoianovics lângă oraş, silindu-l pe urmă să se retragă spre Hălmagiu, unde acesta scăpă doar după ce-i înşelă pe ţărani printr-un fals acord.
După incendiarea cârciumii din Şiria, pe valea Crişului Alb pătrund forţe militare noi.
În paralel însă comisarul Iancovics ordonă trimiterea prin satele răsculate din valea Crişului Alb a unei comisii de pacificare alcătuită dintr-un magistrat comitatens cunoscător al limbii române, un ofiţer şi un protopop, care să recheme pe cei refugiaţi prin păduri şi să înfăptuiască restabilirea ordinii publice. Episcopul Petru Petrovici plecă acum în persoană în districul Hălmagiului „pentru a lumina poporul despre rătăcirea în care se află”. Dintr-o notă informativă ce o trimite la întoarcere la Carloviţ, lui Moise Putnic, aflăm că la începutul lunii decembrie majoritatea ţăranilor din ţinut se aflau ascunşi prin păduri, cu femei şi copii, de unde în condiţiile impunerii asistenţei militare imperiale şi a vremii neprielnice s-au întors la casele lor. În părţile Hălmagiului, Petru Petrovici a stat câteva zile, îndreptându-se apoi prin Baia de Criş, Ribiţa, Ţebea şi Brad, spre Deva. În zilele următoare şi episcopul român din Sibiu, Ghedeon Nichitici, însoţit de această dată de armată înzestrată cu tunuri, venind dinspre Deva, îşi reîncepu apostolatul pacificator prin satele extremităţii estice a Zărandului. Cu concursul locotenent-colonelului Kray reuşi, prin promisiuni şi declaraţii demagogice, să aducă la ascultare şi supunere majoritatea localităţilor. În satul Mihăileni însă acţiunea lor a dat greş, întâmpinând rezistenţa armată a peste 600 de ţărani care în urma unei lupte eroice au fost înfrânţi. Începând din acea zi de 7 decembrie 1784, cu concursul forţelor militare, vechea administraţie nobiliară şi imperială a intrat în drepturi.
În scurt timp răscoala a fost înfrântă. Represiunea însă a continuat, nobilii dezlănţuindu-se cu o cruzime nemaicunoscută asupra locuitorilor, satelor, îndeosebi asupra participanţilor la răscoală, instigatorilor sau chiar asupra celor bănuiţi, cu acest prilej fiind deportate din Zărand în Banat mai multe sute de familii româneşti, cu precădere din localităţile Baia de Criş, Lunca, Mesteacăn, Luncoiu de Jos, Mihăileni, Ribiţa, Ruda, Zdrapţi, Vaca şi Valea Mare. Fiind iarnă şi neputându-se adăposti prin păduri, vinovaţi, nevinovaţi, iobagii căzură cu sutele de mii în mâinile călăilor nobilimii şi, ţinuţi în lanţuri, muriră în temniţe de foame şi de sete sau fură condamnaţi la moarte şi executaţi în mod barbar. Pentru majoritatea ţăranilor rămaşi captivi în iarna şi primăvara anului 1785, sentinţele pronunţate, de această dată sub arbitrajul Curţii din Viena, deşi mai ponderate, au avut acelaşi scop opresor. „Grija” pe care Iosif al II-lea o manifesta pentru iobăgime emana însă din interese economice, fiscale şi politice. Răscoala, deşi nedorită, favoriză condiţii pentru supunerea nobilimii, Curtea din Viena reuşind, într-o bună măsură, s-o constrângă la fidelitate în schimbul înlăturării tumultoasei ameninţări. Împăratul adoptă o atitudine iluministă, recunoscând că ţăranii români din Transilvania aveau motive întemeiate să se răscoale, dar, în virtutea inconsecvenţei spiritului său reformist, califica răzvrătirea ca un act nepermis si culpabil. Considerând că severitatea supune poporul, dar nu-l convinge, Iosif al II-lea se arătă uman. Curtea imperială ordonă atenuarea severităţii pedepselor decretate în primele zile de răscoală şi promise tuturor celor care se liniştesc amnistie. Deoarece reformismul său nu urmărea desfiinţarea feudalităţii, ci doar ameliorarea relaţiilor feudale, conducătorii mişcării populare sunt consideraţi „blestemaţi” şi „nelegiuiţi”, fiind judecaţi, condamnaţi şi executaţi la 28 februarie 1785 la Alba Iulia prin înfrângerea pe roată.
BIBLIOGRAFIE
1) D. Prodan, Răscoala lui Horea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
2) Florian Dudaş, Zărandul - chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu