REVOLUŢIA DE LA 1848 ŞI DESFĂŞURAREA EI ÎN ZONA ZĂRANDULUI - AVRAM IANCU ŞI IOAN BUTEANU

Revoluţia română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Revoluţia a început în Moldova iar de aici s-a extins şi în celelalte regiuni ale ţării, Muntenia apoi Transilvania.

Printre cauzele care au dus la izbucnirea ei am putea aminti contradicţiile social-economice, social-politice şi mai ales naţionale în care se zbătea societatea românească în deceniile 3 şi 5 ale sec. XIX şi care nu puteau fi rezolvate decât pe cale revoluţionară. În Ardeal nobilimea şi majoritatea burgheziei maghiare ce ocupa poziţii dominante în toate domeniile de activitate respingeau revendicările justificate ale naţiunilor nemaghiare şi ale ţărănimii iobage. Dietele din anii 1842 şi 1847, dominate de nobilimea maghiară, ai hotărât: introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile româneşti, confiscarea pământului de la ţărani şi sporirea obligaţiilor feudale..

În proclamaţia din 25 martie 1848 Simion Bărnuţiu a cerut ca românii şi maghiarii să aibă drepturi egale în Transilvania.

În luna mai 1848 are loc o impresionantă Adunare Naţională pe câmpia din marginea oraşului Blaj, care de atunci se va chema Câmpia Libertăţii, la care participă 40 000 de persoane. Aici se formulează programul în 16 puncte al revoluţiei:

· Independenţa naţiunii române pe baza principiului libertăţii, egalităţii şi frăţiei.

· Reprezentanţi în Dietă proporţional cu numărul românilor.

· Admiterea românilor şi a limbii române în administraţie, justiţie şi armată.

· O adunare naţională generală anuală.

· Independenţa bisericii române

· Desfiinţarea iobăgiei şi a dijmelor.

· Libertate industrială şi comercială.

· Desfiinţarea vămilor ce despart Transilvania de Moldova şi Muntenia.

· Şcoli româneşti de toate gradele.

Cererile adunării de la Blaj trimise la Dieta Transilvaniei şi la împăratul de la Viena se întorc fără nici un rezultat. Ba mai mult, în 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulţumit profund pe români. De aceea mişcările revoluţionare se intensifică. Legea desfiinţării iobăgiei, votată la dieta de la Cluj nu se aplică în practică, nobilimea continuând să silească ţăranii la robotă. Sutele de mii de ţărani nu sunt împroprietăriţi, rămânând în vechea dependenţă economică faţă de moşieri. Iar când iobagii se împotriveau erau trimise în sate plutoane de execuţie, care împuşcau oamenii şi distrugeau bunurile acestora.

Faţă de asemenea măsuri represive, faţă de abuzurile şi actele de teroare ale nobilimii, faţă de arestările ordonate de guberniu, populaţia română vedea o singură cale de urmat: înarmarea.

În cea de a treia adunare de la Blaj s-a hotărât ridicarea armată a poporului român. Adunarea aprobă un memoriu adresat Parlamentului din Viena în care se înfăţişa situaţia din Transilvania. Ia fiinţă un comitet naţional restrâns, cu rol de organ executiv al revoluţiei româneşti. Acesta hotărăşte organizarea armată a românilor în 15 legiuni, comandate fiecare de un prefect şi un viceprefect. Cetele revoluţionare erau comandate de tribuni, vicetribuni şi centurioni. După cum observăm revoluţionarii ardeleni erau organizaţi în legiuni, ceea ce aminteşte de legiunile romane din Dacia. Au ales să facă acest lucru deoarece Dacia reprezenta idealul de unitate pe care ei îl urmăreau. Sunt numiţi prefecţi: Avram Iancu, Axente Sever, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, Petru Dobra, Constantin Roman şi alţii.[i]

Dintre conducătorii revoluţiei de la 1848-1849 doi au fost din zona Zărandului: Avram Iancu şi Ioan Buteanu. Iancu era originar din Vidra de Sus iar Buteanu era din părţile Chioarului. Aceştia au început colaborarea în aprilie 1848 cu prilejul întrunirilor de la Câmpeni şi Abrud pentru elaborarea şi înaintarea unui memoriu care să conţină revendicările românilor.

DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 ÎN ZĂRAND

Zărandul a fost organizat ca prefectură aparte sub conducerea lui Ioan Buteanu în postură de prefect al Legiunii a treia. Avram Iancu a primit din partea comitetului naţional comanda Legiunii a XIII-a „Auraria Gemina” şi sarcina apărării Munţilor Apuseni. Aici revolta a început la Zlatna, apoi la 21 octombrie revoluţionarii conduşi de prefectul Buteanu au demarat acţiunea de dezarmare a gărzilor adverse la Baia de Arieş, Roşia, Câmpeni şi Abrud.

În Zărand revolta s-a dezlănţuit în dimineaţa zilei de 28 octombrie, când, între Brad şi satul Mesteacăn locuitorii au pornit asupra proprietarilor de pământ. Drept urmare, în 8 noiembrie, o expediţie de reprimare a revoltei alcătuită din aproape 600 de soldaţi maghiari, înarmaţi cu tunuri, sub comanda maiorului Gal se îndreaptă spre Brad pe valea Crişului Alb. Armata incendiază satele Hălmăgel şi Pleşcuţa. În lupta de la Târnăviţa vor cădea aproximativ 1200 de români. După cucerirea localităţilor Baia de Criş şi Brad oastea maiorului Gal se va retrage spre Arad la 9 noiembrie presărând calea întoarsă cu spânzurători.

Ajutoarele trimise pentru salvarea Zărandului ajunseră aici cu o zi mai târziu. În 10 noiembrie Buteanu se afla la Mihăileni, iar în 13 noiembrie la Brad. Eliberă Baia de Criş şi satele până către Hălmagiu. Atrocităţile duşmanului, dar mai ales mulţimea spânzurătorilor, îi umplu pe moţi de furie.

La scurt timp armatele ungureşti conduse de generalul Bem au invadat Ardealul împresurând Munţii Apuseni în care se retrăseseră 5 din cele 13 legiuni române. Oştile maghiare se angajează în defileuri spre munţii fortificaţi de moţi. În plină iarnă pe când lupta grosului armatei lui Bem cu generalul austriac Puchner era în toi, prin 19 ianuarie 1849, dinspre Arad porneşte spre Hălmagiu o trupă militară sub comanda maiorului Beke, căruia i se alătură un corp de peste 3 500 de secui cu 6 tunuri. Concomitent, o altă expediţie de învăluire fusese plănuită dinspre valea Mureşului spre Zlatna. Armata nemeşilor unguri pornită pe valea Crişului Alb ocupă Hălmagiu – cu toate că pentru apărarea oraşului românii luptaseră eroic. În 20 ianuarie ajung apoi în Baia de Criş, iar peste trei zile la Brad, de unde organizează expediţii de pradă asupra satelor din împrejurimi. Cetele românilor îi hărţuiesc neîncetat, dar fără a putea angaja o luptă de amploare. Sub impresia celor discutate la Zlatna, în condiţiile terorii pe care duşmanii o dezlănţuiră asupra populaţiei, prefectul Buteanu, revenit în tabăra de la Buceş, după ce chemă în ajutor legiunea lui Iancu, adresă comandantului ungur un apel prin care încercă să-l convingă că prin lupta lor primejduiau Ungariei atât situaţia internă cât şi independenţa naţională. El îi ceru să înceteze teroarea şi să se retragă din munţi. Proprietarilor unguri din ţinut le promitea siguranţă deplină. Mai mult de teama unui atac de amploare din munţi decât sub impresia scrisorii lui Ioan Buteanu, în zilele următoare secuii, apoi în 17 februarie trupa maiorului Beke părăsiră Zărandul, îndreptându-se spre Deva. În curs de o zi Buteanu reuşi să restabilească ordinea în ţinut. Iancu îi trimise în jur de 460 de puşcaşi. Legiunea din Zărand dispunea la această dată de 600 de puşcaşi şi 3 tunuri de lemn de cireş. Restul luptătorilor erau înarmaţi, ca pe vremea lui Horea, cu lănci şi coase.

Liniştea dură de această dată doar trei zile, căci guvernul maghiar se îndreptă asupra Transilvaniei cu noi unităţi. Ungurii tocmai cuceriseră Blajul, iar la Sibiu se desfăşurau lupte mari când spre Zărand porni o noua armată, 2600 de soldaţi cu 5 tunuri sub comanda maiorului Coloman Csutak. În 20 februarie erau în Hălmagiu, iar a doua zi în Baia de Criş şi Brad. Convinşi de superioritatea forţelor duşmane, Buteanu se retrase iarăşi la Buceş. În prima zi a lunii martie şi această armată plecă spre Deva, unde aveau loc lupte grele. Pe urma lor, mai mult cu scopul de-a învălui frontul de pe Mureş, pătrunseră, o săptămână mai târziu, trupe imperiale considerabile, aflate sub comanda maiorului Cernoievici. Buteanu li se alătură cu 600 de oameni, care rămaseră în ţinut, iar după revenirea armatei austriece s-au îndreptat spre Hălmagiu, de unde, fără a cunoaşte forţa duşmanului, la zvonul că ungurii pătrund iarăşi în munţi, de teama unui atac dinspre Mureş şi fără a fi interesaţi de păstrarea munţilor, imperialii se retraseră la Baia de Criş, iar de aici, în 16 martie, spre Deva. Încercară să-l determine pe Buteanu să-i urmeze. Prefectul însă refuză. A doua zi maiorul Csutak cu oastea sa era din nou la Baia de Criş şi Brad. De aici raportă lui Kossuth „marea victorie”, apoi redezlănţui teroarea, transformând extremitatea estică a Zărandului într-un cimitir pustiu, cu sate prădate şi incendiate şi oameni spânzuraţi.

În tot acest răstimp, pe când Iancu se afla şi el strâmtorat în Munţii Abrudului, Buteanu s-a văzut nevoit să stea în apărare, la Buceş, lipsit de orice posibilitate de a forma o oaste mai numeroasă, armamentul ce-l tot aşteptase de la imperiali rămânând o promisiune deşartă. Asemenea celorlalţi prefecţi şi tribuni, a rămas desigur într-o apărare activă, cetele sale hărţuindu-l neîncetat pe duşman.

Pentru a menţine sub control zona Bradului, guvernul maghiar trimise aici, la sfârşitul lunii martie, un detaşament pus sub comanda maiorului Emeric Hatvani. În 31 martie el incendie satul Ribiţa, iar în zilele următoare altele. În a doua zi a lunii aprilie maiorul Csutak atacă localitatea Luncoiul , pe urmă satele Zdrapţi şi Mihăileni şi încercă, pentru prima dată, dar fără rezultat, să împresoare tabăra lui Buteanu în defileul de la Buceş. Cetele moţilor rezistară eroic şi după o luptă de o oră îi respinse, dar fără a-i putea urmări din lipsa prafului de puşcă şi datorită numărului mic de luptători. În zilele următoare Csutak prădă oraşul Băiţa.

Veştile ce sosiră între timp în munţi îi îmbărbătară din nou pe români. Prefectul Buteanu era înştiinţat despre intenţia imperialilor de-a intra din nou în Transilvania, lui promiţându-i-se un ajutor de circa 2000 de soldaţi, alimente, arme şi muniţie. Ştirea, ce avea să se dovedească doar un zvon, de asemenea presupunerea că ungurii vor fi atacaţi dinspre Mureş îl determinară pe Buteanu să încerce, printr-o supremă sforţare, cu sprijinul unor cete din legiunea lui Iancu, un atac spre Brad. Ofensiva o începu în trei coloane; cele din flanc au fost puse sub comanda tribunilor Clemente Aiudeanu şi Constantin Racoviţă – Viţianu (originar din Muntenia), iar centru a stat sub ascultarea prefectului. Ele au pornit concomitent, în 9 aprilie, dar o ştire că duşmanul tocmai pornise prin munţi să le cadă în spate l-a determinat pe Buteanu să ordone întoarcerea la Buceş. Cum, între timp, cetele tribunului Viţianu înaintaseră mult, ajungând aproape de Brad, n-au mai putut fi rechemate aşa că atacară singure Bradul, intrară în oraş, luptară toată ziua, iar când se văzură împresurate şi fără sprijin, Viţianu ordonă retragerea.

Deznădejdea cuprinse din nou sufletele moţilor. Se aflau singuri, împresuraţi din toate părţile, închişi în munţii lor. Încrederea în imperiali se destrăma treptat. Cu excepţia Apusenilor, Ardealul era ocupat de unguri, Comitetul naţional desfiinţat, conducătorii lui pribegi. Iancu, ceilalţi prefecţi din munţi văd, clar, că trebuie să lupte singuri. Pe de altă parte, primăvara topea nămeţii, deschizând căile de acces spre plaiuri.

În ziua de 6 mai, prin trădarea lui Ioan Dragoş, deputat român originar din Bihor, trimis ca „sol de pace” de Kossuth către revoluţionarii ardeleni, o armată condusă de maiorul ungur Hatvani reuşi să-i i-a prin surprindere pe moţi şi să se apropie pe neaşteptate de Abrud. Încercui în grabă oraşul, reţinând pe aproape toţi fruntaşii români. Printre ei prefecţii Buteanu, Moldovan, Dobra, Boteanu (din Cluj), viceprefectul Nicolae Mureşan, tribunii Boieriu, Andreica, Begnescu, Alexandru Arpadi, Simion Moga, Molnar şi emisarii munteni Adrian şi Racoviţă. A doua zi, când pe dealurile dimprejurul Abrudului îşi făcură apariţia cetele lui Iancu, Hatvani încălcă cuvântul lui Kossuth şi ordonă arestarea lui Buteanu şi Dobra. Curând începu lupta. Moţii atacară năprasnic determinând, după o rezistenţă scurtă, armata lui Hatvani să părăsească în dezordine Adrudul. Scăpată din defileul de la Buceş-Vulcan, trupa se retrase la Brad. În toiul luptei Buteanu încercă de mai multe ori să evadeze dar fără succes. Zadarnice au rămas strădaniile cetelor trimise de Iancu, sub conducerea tribunului Gomboş, de a-l elibera. Legat de un tun, înconjurat de soldaţi, Buteanu ajunse la Brad în 10 mai, spre seară. Fu predat comisarului guvernului şi pus sub pază militară. Cu forţe proaspete, în 15 mai Hatvani porni a doua oară asupra Abrudului, de unde de astă dată abia scăpă cu viaţă, ajungând la Brad în noaptea de 19 mai însoţit de resturi ale unei oşti zdrobite. Urmăriţi îndeaproape de cetele lui Iancu, ungurii părăsiră în dezordine Bradul a doua zi dimineaţa, retrăgându-se spre Hălmagiu, iar de aici mai departe pe valea Crişului spre Sebiş şi Arad. În dimineaţa zilei de 23 mai 1849 se aflau la Iosaş, lângă Gurahonţ. Aici Hatvani ordonă ca prefectul Buteanu să fie spânzurat de craca unei sălcii. Un ţăran din sat, Ioan Coste, fu pus să taie apoi funia şi să-l îngroape lângă drum pe malul drept al Crişului. Alături mai spânzurară pe preotul din Iosaş şi pe primarii din Iosaş şi Iosăşel. Astfel sfârşi conducătorul românilor din Zărand, unul din cei mai de seamă fruntaşi ai revoluţiei române din Transilvania.

Luptele au continuat în munţi şi după moartea lui Buteanu, sarcina apărării Zărandului preluând-o Iancu ajutat de viceprefectul Simion Groza şi tribunii săi.

La începutul lunii iunie guvernul maghiar trimise asupra Apusenilor o adevărată expediţie de exterminare, cu însărcinarea de-a distruge taberele româneşti şi de-a institui blocada munţilor. Spre deosebire de cele patru expediţii anterioare, trupa locotenent-colonelului Farkas Kemeny, numărând în jur de 4000 de soldaţi cu tunuri şi aruncătoare de proiectile incendiare, pătrunse în Zărand dinspre Deva. În 3 iunie ajunse la Brad, iar de aici porni spre Abrud. La Buceş, viceprefectul Groza nu putu rezista decât puţin timp. După trecerea armatei, el reocupă defileul, înfrânse mai multe companii de honvezi, capturând în decurs de o săptămână peste 40 de care cu provizii. În zilele următoare luptele s-au purtat adânc în munţi, culminând în ziua de 15 iulie la Abrud, unde românii repurtară o mare victorie. Două săptămâni mai târziu a avut loc lupta de la Fântânele, ultima în şirul bătăliilor date în cursul Revoluţiei şi care s-a sfârşit cu victoria oastei populare din munţi.

În săptămânile următoare au fost iniţiate noi tratative, dar fără vreun succes, deoarece fruntaşii revoluţiei maghiare, Kossuth însuşi, nu puteau concepe existenţa şi afirmarea românilor ca naţiune politică. Când, la sfârşitul lunii iulie 1849, strâmtoraţi de cursul evenimentelor, se arătară în sfârşit de acord şi îl rugară pe Bălcescu să mijlocească înţelegerea, a fost prea târziu.

---

[i] Aniversarea a 50 de ani de la Revoluţia de la 1848 din Transilvania în „Tribuna poporului” de la Arad.

BIBLIOGRAFIE
1) Florian Dudaş, Zărandul - chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981